Thank you for loving me.

Anunțuri

A memory is burning…

Pentru că încep un An Nou
Îmi doresc ca această ultimă zi din acest An
Să fie ultima în care îmi mai amintesc de suferinţă
Mâine e prima zi a vieţii noi pe care vreau să o încep
Să fie Anul care-mi va aduce bucurii şi iubire
O nouă speranţă ce va fi veşnică şi bineînţeles
Să mă împiedic de o nouă iubire, să fie una adevărată
Căci e singurul lucru pe care mi-l doresc de când m-am născut…:)

După atâta suferinţă şi mici bucurii, destulă exprienţă de viaţă adolescentină…aceste mici lucruri de care am avut parte, de pe urma cărora eu am învăţat câte ceva, sunt mici surse de inspiraţie pentru cuvintele pe care le-am scris mai sus…Nu-mi doresc decât să am parte de fericire…..

Toamna…prietena mea de suflet

A început din nou toamna, pentru mine nu una oarecare. De data asta e un anotimp îmbibat cu sentimente, acele sentimente care s-au născut iarna trecută. Pot să spun că vremea asta se potrivește perfect cu starea în care se află suflețelul meu, motiv pentru care a început să-mi placă.

Frunzele au căpătat culorile calde, eu numindu-le „sentimente”, care pur şi simplu au devenit puternice, m-au învins…nu am avut puterea să le schimb. Sentimentele sau culorile care se ascund în ceaţă sunt mai presus de orice. Ceaţa este asemănată cu trupul meu…cei din jur nu mă pot simţi.

Frunzele au început să cadă, pe ele le numesc speranţe. Oare de ce? Văzând  că lupt în zadar pentru dragostea cuiva, încet-încet acele speranţe mor. Dar nu de tot…unii copaci precum bradul sunt rezistenţi, frunzele rămân întotdeauna vii, aşa si unele dintre speranţe. Nu toate se duc, unele chiar rămân..o fărâmă de speranţă încă mai am, pesemne că e cea definitivă…

Aerul e foarte rece, îl asemăn cu temperamentul. Am devenit atât de rece pentru toţi ceilalţi. Motivul nu ştiu…De ce e vremea atât de rece? Nu se poate ca toate anotimpurile să fie calde, prietenoase? Eu Fără să vreau devin distantă, nepăsătoare şi indiferentă. Nu acord nici-o şansă unei alte iubiri, pur şi simplu nu simt nevoia, nu sunt în stare…am nevoie doar de EL, care a intrat cândva în viaţa mea.

Suspin de dorul vremurilor de demult, nu foarte demult, precum norii. Acel vânt puternic îi disperă pe acei nori făcându-i să alerge dintr-o parte-n alta şi să plângă neîncetat, parcă nu pot suporta o nedreptate…Vântul e precum destinul, nimeni nu ştie unde ne poate duce. Se spune că ne lăsăm pe mâna destinului. Dar eu unde voi ajunge?

Cel mai mult mă deprimă ploaia. De fapt e plânsul. Picăturile de ploaie sunt aşa reci, că nu îmi pot alina nici-o durere, mai mult hrăneşte tristeţea.

Toate aceste elemente ale anotimpului fac parte din viaţa mea. Toamna a devenit „prietena mea”, fiindcă e singura care îmi înţelege sentimentele, disperarea şi iubirea pe care o simt pentru persoana iubită. Nimeni altcineva…

Ficţiunea timpului

Cobor din autobuz intr-o dimineata la modern imbracata cu pantaloni de training roz si tricou larg alb, ma indrept spre nespalata si trecand pe-acolo intru in acea stare de melancolie…se face iarna, e frig. Sunt imbracata gros cu geaca alba, incep sa simt fluturasi in stomac care ma gadila puternic si ma fac sa merg cu pasii nesiguri. Vad un baiat in fata mea, este inalt, are ochii albastri si este imbracat in haine de toamna sau primavara. Am ajuns la el, imi zambeste si da mana cu mine…Dintr-odata totul se schimba la loc, eu in haine de sport gata sa fac jogging, nu e nimeni in jur, ci doar un singur suflet, EU.

Cobor din autobuz in ultima zi de scoala cu diplomele in mana la 3 stars. Merg pe trotuarul ce duce la banci unde trebuie sa ma intalnesc cu o colega de clasa pentru a-i da diploma ei. Incepe sa ploua, e putin rece. Cineva e langa mine…la dreapta mea. Aud acea voce care ma incanta si imi place la nebunie. Imi povesteste despre familia lui, prietenii lui si italienii. Distanta dintre noi devine din ce in ce mai mica, imi zambeste. Se face cald, iarna se evapora, e soare, iar in jur sunt oameni simpli, necunoscuti. Imi astept colega.

Ies din restaurantul de langa papadie.E noapte si ploua cu galeata, din pricina careia astept un taxi timp de 10 minute. In acele minutele intru iar intr-o stare de melancolie. E zi, picura si astept maxi-taxi impreuna cu baiatul de langa mine, la dreapta mea. E cu gandul in alta parte, fapt pentru care se uita in gol spre cealalta parte a strazii. Eu ma uit in jos la picioarele noastre, analizez si observ pozitia lor. Amandoi avem aceeasi pozitie, picioarele incrucisate dupa care amandoi odata [precum oglinda] schimbam pozitia lor. In mintea mea ’wow ce chestie! Semanam’. Se face tarziu si ploua din ce in ce mai tare, trotuarul e putin inundat,nu e nimeni in jur, iar masina nu a mai sosit. Iau maxi-taxi.

Un suflet trist…

Visele, dorintele nu pot fi implinite decat pentru un moment…un moment in care crezi cu tarie ca asa va fi toata viata…dar de fapt tot ce e implinit esueaza la un moment dat….apoi devenim sceptici, nu mai credem deloc, ne trezim la realitate si spunem : “imposibilul nu poate deveni niciodata posibil”, iar asta o spunem cu durere in suflet…

Asta se intampla in cazul meu…

Am avut o dorinta chiar de majoratul meu, s-a implinit…a fost frumos, apoi…s-a terminat…cauza? Nu stiu care e…am unele banuieli, dar nu sunt sigura…si totusi vreau sa aflu mai multe lucruri…

Nu stiti ce am pe suflet, dar nu veti afla niciodata…pentru ca nu ma veti intelege…E imposibil sa fiu inteleasa…din punct de vedere sentimental…

Stau, ma gandesc intr-una…de ce ar trebui sa mi se intample una ca asta? De ce m-am indragostit asa nebuneste de EL? M-am indragostit fiindca am crezut ca el este dragostea adevarata, ca cu el voi fi toata viata….dar se pare ca totul a fost doar…un vis….dar speranta nu a murit…

De fiecare data cand sunt in autobuz, imi tot imaginez ca-l zaresc pe el la fiecare statie…am o dorinta nebuna de a-l revedea…si nu stiu de ce…a trecut mult timp…iar cu timpul devin din ce in ce mai disperata…Poate ca am inebunit…poate ca-mi fac iluzii desarte…

Dar DE CE ar trebui sa fiu asa? In loc sa merg mai departe , sa-mi dau o noua sansa la o alta iubire, ma tot scufund in adancul sufletului si descopar ca EL e inca acolo…Mi-am spus: “Cu timpul o sa inveti ca viata nu e chiar atat de roz, ca dragostea nu exista, ca toti baietii sunt criminali”…cand spun “criminali” ma refer la faptul ca ei ucid increderea, sentimentele frumoase, aduc numai ura, merita “executati”…adica dati deoparte…Trebuie sa dau la o parte tot ce imi aduce tristete, ura, durere…sa merg mai departe…

Dar NU vreau!!! Doamne, imi vreau fericirea inapoi…daca nu…viata mea nu mai are nici-un rost…fiindca eu nu pot trai fara sa iubesc, daca nu iubesc nu traiesc…am credinta in Tine, dar daca ma mai faci sa spun ca vreau sa mor, Tu ai vrut-o! M-ai supus la atatea incercari, si nu mai rezist! Am trecut peste toate, dar vad ca nu Esti multumit…De ce imi faci asta?…Stiu ca e vina mea…stiu cat de mult am gresit, si ai dreptate sa ma pedepsesti…fie cum o fi…daca esti bun cu mine, atunci mai da-mi o sansa….doar atat Iti cer…inca o sansa…Stii la ce ma refer…ok?

Odata…am fost cea mai fericita de pe fata pamantului…acum totul decurge precum in poeziile bacoviene…sau chiar in cele eminesciene in ultima perioada de viata…

Pentru mine, acea poveste de dragoste care am trait-o va ramane o amintire frumoasa….desi…sper sa nu ramana amintire…:(

Visul lui – Dorinta meaII

Poate ca v-ati intrebat de ce folosesc de data asta un alt mijloc de exprimare, si de a va spune ce simt acum…dar stiti…poate ca asa e mai bine…sunt sortita sa fiu mai mereu singura…un singur lucru as putea spune…sunt fericita…nu pentru ca m-am despartit de persoana iubita, ci pentru ca am iubit pe cineva, ca am trait o poveste de dragoste….in ciuda faptului ca nu-l voi mai vedea atat de curand, eu tot voi fi fericita, fiindca EL a existat si va mai exista candva…


Si cu asta am incheiat capitolul…

Visul lui – Dorinta mea I

Se spune ca ploaia aduce noroc. Noi nu suntem obisnuiti sa iesim in ploaie, daca iesim tre’ sa luam umbrela etc…..dar asiaticii stiti ce fac ? se distreaza si alearga 😛 nu folosesc deloc umbrelele pt ca ploaia le imbunatateste starea de spirit.

Mie mi-a adus noroc.

Am iesit intr-o zi sa ma intalnesc cu cineva la nespalata. Era o zi cu nori, si cand sa iau un maxi taxi a inceput sa picure. Bun…..ce era de facut ? Sa fac asa cum am stabilit mai inainte. Am ajuns la nespalata…..Cand am coborat din maxi taxi, am simtit ceva ciudat in stomac, nu stiam ce e cu mine si incercam sa-mi adun puterile ca sa ajung la locul unde trebuia sa fie cineva……trebuia sa-mi controlez pasii…..ca sa nu ma impiedic, sau sa ma dezechilibrez…..simteam ca e ceva ce am asteptat toata viata, simteam acele emotii ca si cum mai aveam un pic si ieseam pe scena. Dar unde ma duceam nu era scena, nici oameni nu erau prezenti, decat pur si simplu un baiat. Cand l-am vazut, si cand am vazut ca se uita la mine ma faceam ca-l cunosc de ceva timp [adica sa nu vada ca am emotii :’’>]. Bun. Am dat mana si am inceput sa vorbim. « Pffff doamne, dar e atat de diferit fata de cum l-am vazut in poze, si atat de dragutz :X :X :X » [asta era in mintea mea]. Hm…..trecuse mult timp de cand am acceptat sa ies la o intalnire. Nu vroiam sa-mi fac vise care puteau fi desarte si care puteau sa ramana numai vise. Am incercat sa aduc subiecte comune, despre care sa vorbim…
Pe drum a inceput sa ploua un pic mai tare, apoi s-a mai oprit. Am ajuns si la spitalul Judetean, la prietenul surorii mele. I-am facut cunostinta cu sora mea si cu Robert [prietenul surorii mele], am stat cat am stat……
Dupa un timp simteam ca ceva se intampla cu mintea mea, mi se facea cald acolo, eram imbracata si gros [la spital avea caldura]. L-am urmarit cu atentie si…..el m-a luat de mana….mana mea era micuta fata de mana lui….iar eu ma inroseam cumplit….nu stiam ce sa fac…..si Robert se uita furis si se lumina la fata, zambea :)). Apoi a venit o asistenta si nea dat pe toti afara, caci se teminase ora de vizita. Cand coboram scarile, el facea sarituri cu piruete, dar nu ma deranja asta :-j, doar ca ma pufnea rasul.
Ploua cat de cat cand am iesit din cladire, apoi ne-am plimbat prin micro 19, tiglina, etc.
Primul sarut, eu nu ma asteptam deloc la asa ceva….dar mi-a furat un sarut. A fost un moment magic….de atunci am stiut ca e un baiat extraordinar, si pasional…..dar……am crezut ca e doar un vis, care nu va tine mult…..nu’l cunosteam asa de bine, nu aveam de unde sa stiu daca va face ca toti ceilalti sau nu…….
M-a condus pana acasa, pana la usa. Atunci m-a intrebat daca vreau sa fiu prietena lui, iam zis « da », la urma urmei eram deja impreuna….pt ce era sa refuz ?….dece sa refuz o sansa de a cunoaste pe cineva ? sau de a fi iubita ?……I-am dat o sansa…..da……si celorlalti nu le-am dat…..oare de ce ?……pt ca am simtit o diferenta intre el si ceilalti…..el e diferit, tandru, avem unele pasiuni comune…..a avut si curajul sa vorbeasca cu mama mea. Am intrat inauntru, am mancat impreuna, am vorbit…..si apoi a plecat acasa tarziu…

To be continued…